Studiu despre cum s-a ajuns de la o comunitate românească întinsă pe mai multe sate, de aproximativ 500 de familii, la câţiva oameni care doar se mai roagă în limba română.
Dacă în satul Livezi, comuna Mihăileni, elementul românesc s-a păstrat, în satul Doboi din comuna Plăieşii de Jos limba română mai este vorbită doar la biserică. Ce este însă mai grav - la această dramatică stare de fapt s-a ajuns cu preponderenţă în ultimii 20 de ani. În timp ce conaţionalii noştri de etnie maghiară, prin reprezentanţii lor, acuză încercarea de ,,românizare" şi ,,colonizare" a acestei zone, elementul românesc se diluează constant. În numerele anterioare ale ziarului nostru am prezentat pe larg atât concluziile tragice ale studiului Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna, precum şi cazul satului Livezi din comuna Mihăileni, în cele ce urmează vom reda fragmente ale cercetării efectuate în teren în satul Doboi din Plăieşii de Jos. Reamintim că studiul a fost realizat de prof. univ. dr. Radu Baltasiu împreună cu Academia Română şi studenţi de la universităţi din Bucureşti şi Craiova.
Pragul de încetare a ,,rezistenţei demografice" româneşti în Plăieşii de Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat după 1992 nu este decât disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie. De altfel, elementul românesc din Plăieşii de Jos s-a restrâns treptat, astfel că dintr-o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, a ajuns acum ca în mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de ,,strada Doboi" din satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă română ar fi, de fapt, ,,ultimii maghiari româ nizaţi". Cel puţin în cazul Plăieşii de Jos suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii româneşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani.
Putem documenta astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice până în punctul imploziei vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai roagă în limba română, în rest interacţionând în limba maghiară. Situaţia aceasta de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud. Harghita. În celelalte sate ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.
În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia românească s-a retras în 250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie românească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în 2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, când populaţia românească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este limpede că momentul 1940 a fost un şoc demografic din care comunitatea românească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.
Pentru autoritatea locală, Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Doboi este un loc special. Aici limba română se mai vorbeşte doar la biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte, cele trei unguroaice din sat, măritate cu români, se consideră românce.
Ca şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi - pentru majoritatea românilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul municipiului Miercurea-Ciuc, cu trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii autorităţii statului român, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate. Aflată în plin proces de dezintegrare comunitară, populaţia românească s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Punctul central al axei comunităţii româneşti din Doboi sunt podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe situaţii Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin ,,Biserică" oamenii înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin la ,,şcoala românească". În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboiului ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional, aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei Plăieşii de Jos, din care face parte. Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o are şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat românesc într-o demografie dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată pe Biserică şi pe podul de cale ferată. (...) În Plăieşi-Doboi comunitatea este centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu Miercurea-Ciuc, care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi cu altele. În acelaşi timp, ca şi la Hăghig sau Livezi, nici în cazul de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâns cu localităţile apropiate din judeţ, fie ele comune sau oraşe; cu excepţia municipiului Miercurea-Ciuc şi a unei sporadice menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar din alt judeţ - Târgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.
În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, românii îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul peste râul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi ,,Şcoala româ nească"). Pentru comunitatea de limbă maghiară centrul administrativ al comunei este mai important decât biserica, apoi urmează şcoala. În plus, la mai toţi românii casa personală este punct central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membri ai comunităţii de apartenenţă.
Doboi este ,,în prezent considerat de autorităţile locale doar strada Doboi din comuna Imper" (fişă observaţie Primărie). În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper. În raport cu situaţia generală a românilor din Plăieşii de Jos, Doboi apare ca o ,,rămăşiţă românească (parţial prin limbă, dar numai la biserică, foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate" (fişă de interviu, Doboi).
Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper, Iacobeni, Plăieşii de Jos şi de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost documentate cu populaţie românească importantă până în 1941, multe dintre acestea având şcoli în limba română şi biserici ortodoxe sau greco-catolice. Începând cu acel an, populaţia românească scade drastic, de la câteva sute de persoane la câteva zeci, sau chiar mai puţin. Astfel, din datele obţinute din teren, înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.
,,Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, d-l X a specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româneşti în cele 4 sate care aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate în toate aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii" (fişă de interviu, Doboi).
Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere, moarte, botez) ale cunoscuţilor români de rit ortodox, după cum aceştia din urmă merg la marile sărbători catolice.
Deşi, după spusele primarului, populaţia românească se ridică la aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decât printr-un singur consilier de etnie română, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.
În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară, catolice, care şi-au dat copiii la şcoala românească după ce i-au botezat în ritul ortodox. În cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că ,,se consideră românce". De asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai susţine economia bisericii ortodoxe atunci când are posibilitatea. În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii - conform datelor oficiale locale, 5 - conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La grădiniţă sunt mai mulţi copii români: 9. Precizăm că orele se ţin în casa parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.
(...) ,,La noi nu există români" - spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos, încercând să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă fiinţial un Celălalt colectiv arată însă forţa, natura şi agresivitatea preocupării responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ de aceştia.
(...) În Doboi-Imper câ ţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că ,,sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor" (discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori - Doboi).
Însă vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci când numai o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală, administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâlni, programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în non-prezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin importante. Este îndeajuns să observăm, de pildă, că, deşi în Plăieşii de Jos ar mai fi circa 10% români din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea, deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează încă aparenţele însemnelor statului în care de jure se află. În teren, în faţa primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.
,,Mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale"
(...) Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele situaţii mult mai puternice decât scena. Situaţia este valabilă în special în domeniul instituţional. Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.
,,Pentru a ne arăta, bunăoară, că starea de fapt este una pozitivă, d-l Z ne vorbeşte de modul în care vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei, indiferent de etnie. Cu argument, acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din România de etnie maghiară şi de la autorităţile maghiare locale" (fişă de observaţie).
,,D-l K recunoaşte tacit că românii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai mult decât persoanele de etnie maghiară ('care învaţă la şcoală o istorie ,,pe invers"'). O explicaţie pe care d-l U ne-a oferit-o este că mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale. (fişă de observaţie şi interviuri, Doboi, Plăieşii de Jos). ,,Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul român şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe care a făcut-o la cumnatul său care, deşi român, şi-a 'amintit' după 1989 că e ungur de fapt. Acest lucru a fost spus atât cu o doză de ironie, dar şi de regret" (fişă de observaţie, localnic Plăieşii de Jos).
De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, când echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.
Când se rosteşte Tatăl Nostru şi Crezul: ,,ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română"
(...) Deşi colectivitatea este mult mai restrânsă în Doboi decât în satul Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâlnit şi în Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă, vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a schimbului în natură.
,,Când discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc a avut o reacţie nonverbală de respingere a vecinilor de vizavi ..." (fişă de observaţie, Doboi).
(...) Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat românesc, respectiv de ,,structură colonizatoare" - conform reprezentării unora dintre interlocutorii maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care ,,se mai ţine comunitatea" sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba română nu mai este vorbită nici în casă, ci doar la slujbă, mai ales în timpul unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este românesc, tradiţia acestuia fiind la fel ca în restul României: ,,tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării" (fişă de interviu, Doboi-Imper).
,,Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămânând la stadiul de limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post..." (preot ortodox, Doboi). ,,În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, în special la liturghii, chiar dacă nu toţi mai sunt ortodocşi" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Din cei prezenţi la slujbă (aproximativ 60 de persoane) doar câ ţiva (4-5 dintre ei) murmurau cântecele şi rugăciunile în limba română. Situaţia s-a schimbat însă în momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română" (fişă de observaţie, Doboi). Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vârstele, bărbaţii participând în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lângă români participă şi maghiari.
,,Odată terminată slujba, au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi români au mâncat şi băut" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte multe persoane prezente la slujbă (mai multe decât am văzut vreodată în vreo biserică din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vârstele. Cel mai mic era Ovidiu Petrişor, un băiat de două luni jumătate, urmând apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani şi adolescenţi (fişă de observaţie, Doboi).
(...) Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de 150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi aproape mai întins decât satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi autorităţile a fi ,,Strada Doboi", ne sugerează că structura comunităţii era acum două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume neaoşe româneşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte intensă.
(...) Restrângerea comunitară este asociată cu rămânerea comunităţii fără intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.
,,D-l F spune că marea problemă a românilor din această zonă este absenţa intelectualilor de origine română. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea românilor. El consideră că pentru românii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Română care a fost organizată în comună tot de către unguri (medic maghiar, Plăieşii de Jos)" (fişă de observaţie, Doboi). (...) Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea românească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea mai mare importanţă.
,,Aici trebuie să taci din gură"
(...) ,,Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi". (bătrân, român, Doboi)
,,În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor două etnii precum şi despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea fragilă a lucrurilor" (fişă de observaţie, Doboi). ,,'Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim', spune dumneaei" (fişă de interviu şi fişă de observaţie, Doboi).
Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare: 'după ce voi plecaţi, noi rămânem'.
Aceasta denotă sentimentul rupturii colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri din România, cu excepţia Bisericii care ,,face ce poate". Colectivitatea din Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în ,,societatea civilă" care s-o susţină. ,,Ziarul", mass-media, este mai mult un gest de scandal decât fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apt să construiască o opinie, un public în sprijin: ,,'Aici trebuie să taci din gură'. Din această perspectivă Doamna W încearcă să ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente. Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune 'apare la ziar'".
O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâne decât să se acomodeze la realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt calapod etnic.
Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decât în Livezi. Aici aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară. Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.
Momentul 1940: ,,Ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."
(...) 'Când l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: ,,Să fim liberi... să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe... ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."' (fişă de observaţie-interviu, Doboi).
În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut, comunitatea românească diminuându-se de zece ori. Aceasta are urmări până în ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante: ,,starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româneşti efective după 1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte (devenită limbă a cotidianului - 'oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara'), plus procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), când de la 500-600 de familii de români ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52" (fişă de observaţie şi fişe de interviu).
Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau ascunde suferinţa rememorării.
Sursa: http://www.informatiahr.go.ro/
Familiile de români din satul Doboi, aflați în minoritate, au primit, în ziua de Florii, pachete cu alimente, copiilor le-au fost dăruite cărți și manuale, iar școala și paraclisul ortodox au fost dotate cu o centrală termică, într-o acțiune de solidaritate inițiată de doi tineri din Brașov, la care s-au alăturat români din întreaga țară și din diaspora.
Actiunea Doboi – Mihai Tirnoveanu si Florin Palas cu Parintele Lupu de Florii 2015Darurile, în valoare totală de peste 10.000 lei, au fost oferite după liturghia din Duminica Floriilor, care a fost oficiată în paraclisul din Doboi, după care cei prezenți au mers în procesiune către biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și au depus o coroană de flori la monumentul ridicat în memoria notarului din sat și a soției lui, uciși cu bestialitate în 1944, în timpul Dictatului de la Viena. Preotul din sat i-a îndemnat pe cei prezenți, printre care s-au numărat mulți tineri din Brașov, Cluj sau București, să aibă grijă “de limba noastră românească și de credința ortodoxă”.
Inițiativa s-a dorit a fi o reînviere a tradiției din perioada interbelică, atunci când școli și sate din această zonă erau adoptate de școli și parohii sau asociații din țară, iar sentimentul de solidaritate națională era foarte pronunțat.
“În primul rând este un gest de solidaritate față de românii din Harghita și Covasna față de cele două sate pe care noi le-am adoptat: Doboi din județul Harghita și Dobolii de Jos din județul Covasna. Este un semn de a fi alături față de frații noștri de aici, români, suplinind o lipsă a unei atenții pe care noi considerăm că statul român ar trebui să o acorde cu preponderență acestor români. Am zis să fim alături de ei, să sprijinim școala românească și biserica de aici și în acest sens am mobilizat prietenii noștri, biserici, preoți, care ne-au ajutat pentru a cumpăra o centrală termică, cu toate cele aferente, manuale pentru copii, cărți de povești, iar copiii din Țara Făgărașului au pictat icoane pe care le vor dărui acestor copii, într-un gest de împlinire a unei Românii de altă dată”, a declarat Florin Palas, unul dintre inițiatorii acțiunii.
În satul harghitean Doboi, cei mai mulți dintre românii ortodocși vorbesc acasă în limba maghiară, iar limba română se folosește doar la biserică. De altfel, cei mai mulți dintre localnicii prezenți, majoritatea persoane în vârstă, vorbeau între ei în limba maghiară, dar atunci când erau întrebați ce sunt, răspundeau că sunt români, ortodocși. Ei motivau faptul că nu vorbesc între ei în limba română, întrucât au făcut școala în limba maghiară și așa se obișnuiește în sat, să se vorbească în limba maghiară.
“Eu sunt româncă și ortodoxă. Aici așa am învățat, la biserică cântăm, dar nu putem să vorbim românește că nu am avut unde să învățăm, am făcut școala maghiară. Vorbim ungurește, dar suntem români și ortodocși”, a spus o bătrână venită la slujba de Florii.
Despre acest fenomen unic la nivel național, Florin Palas a spus că este unul straniu, dar a ținut să accentueze faptul că “românii de aici și-au păstrat cu tărie naționalitatea, religia, dar din păcate evenimentele petrecute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la un proces cumplit de pierdere a limbii românești”.
La rândul său, cel de-al doilea tânăr care a inițiat acțiunea caritabilă, Mihai Sorin Târnoveanu, a spus că prin această acțiune se transmite și un mesaj în zona Harghita și Covasna și anume că acei oameni “nu sunt singuri, nu sunt abandonați și că noi românii de pe tot cuprinsul țării și din diaspora ne gândim la ei și suntem cu sufletul și nu numai aproape de ei”.
Prezent la eveniment, directorul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, profesorul universitar Radu Baltasiu, a spus că satul Doboi este un laborator transparent care arată cum cineva își poate pierde limba.
“Faptul că avem aici o comunitate care se roagă în limba română spunând ‘Tatăl Nostru’, ‘Tatăl Nostru’ fiind peste 85 la sută în limba latină și stând la baza limbii protoromâne, arată vechimea imemorială a acestei comunități și lămurește orice altă discuție privind cine, când a venit aici. Totodată, Doboi reprezintă un laborator foarte transparent de aculturație modernă, care arată cum își poate pierde limba cineva și în ce condiții. Deci, cine vrea să afle ce comunitate a avut de suferit, ce comunitate s-a transformat, poate să vină aici, la Doboi, duminica, la biserică”, a spus profesorul universitar Radu Baltasiu, care a efectuat și o cercetare sociologică despre acest fenomen.
Gestul de solidaritate a fost apreciat de liderii românilor din cele două județe, care consideră că ar trebui să se multiplice și să fie însoțit de o strategie a Guvernului pentru această zonă.
“Am vrea ca acest act de solidaritate de astăzi, superb prin motivația generoasă, să fie multiplicat, în condiții de actualitate și să ajungem la cât mai multe asemenea comunități, acolo unde nu este prea târziu, unde comunitatea românească nu este asimilată total. Iar la aceste acte de solidaritate să intervină mult așteptata strategie a Guvernului de păstrare aspectului multietnic și pluriconfesional al zonei și nu pentru constituirea unei enclave etnice”, a spus prof.dr. Ioan Lăcătușu, din partea Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Acesta le-a transmit concetățenilor romano-catolici și reformați din zonă urări de bine cu ocazia Paștelui și a ținut să puncteze că românii de aici sunt interesați de conviețuire pașnică.
“Noi suntem interesați să trăim în conviețuire pașnică, dar în același timp avem nevoie de la liderii administrației și de la conducerea centrală a statului să-și arunce privirea asupra noastră. Altfel, va deveni de mare actualitate strigătul părintelui profesor Moldovan: ne va pieri neamul în această parte de țară”, a conchis prof.dr. Ioan Lăcătușu.
Sursa: AGERPRES/(autor: Gina Ștefan, editor: Cristian Anghelache), Video: Părintele Costin Butnar; Muzica: Transilvanie frumoasa – de pe CD-ul ASCOR 20 (Suflet Transilvan)
Dacă în satul Livezi, comuna Mihăileni, elementul românesc s-a păstrat, în satul Doboi din comuna Plăieşii de Jos limba română mai este vorbită doar la biserică. Ce este însă mai grav - la această dramatică stare de fapt s-a ajuns cu preponderenţă în ultimii 20 de ani. În timp ce conaţionalii noştri de etnie maghiară, prin reprezentanţii lor, acuză încercarea de ,,românizare" şi ,,colonizare" a acestei zone, elementul românesc se diluează constant. În numerele anterioare ale ziarului nostru am prezentat pe larg atât concluziile tragice ale studiului Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna, precum şi cazul satului Livezi din comuna Mihăileni, în cele ce urmează vom reda fragmente ale cercetării efectuate în teren în satul Doboi din Plăieşii de Jos. Reamintim că studiul a fost realizat de prof. univ. dr. Radu Baltasiu împreună cu Academia Română şi studenţi de la universităţi din Bucureşti şi Craiova.
Pragul de încetare a ,,rezistenţei demografice" româneşti în Plăieşii de Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat după 1992 nu este decât disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie. De altfel, elementul românesc din Plăieşii de Jos s-a restrâns treptat, astfel că dintr-o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, a ajuns acum ca în mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de ,,strada Doboi" din satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă română ar fi, de fapt, ,,ultimii maghiari româ nizaţi". Cel puţin în cazul Plăieşii de Jos suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii româneşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani.
Putem documenta astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice până în punctul imploziei vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai roagă în limba română, în rest interacţionând în limba maghiară. Situaţia aceasta de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud. Harghita. În celelalte sate ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.
În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia românească s-a retras în 250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie românească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în 2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, când populaţia românească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este limpede că momentul 1940 a fost un şoc demografic din care comunitatea românească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.
Pentru autoritatea locală, Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Doboi este un loc special. Aici limba română se mai vorbeşte doar la biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte, cele trei unguroaice din sat, măritate cu români, se consideră românce.
Ca şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi - pentru majoritatea românilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul municipiului Miercurea-Ciuc, cu trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii autorităţii statului român, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate. Aflată în plin proces de dezintegrare comunitară, populaţia românească s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală Doboi are statut de ,,stradă" - un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Punctul central al axei comunităţii româneşti din Doboi sunt podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe situaţii Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin ,,Biserică" oamenii înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin la ,,şcoala românească". În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboiului ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional, aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei Plăieşii de Jos, din care face parte. Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o are şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat românesc într-o demografie dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată pe Biserică şi pe podul de cale ferată. (...) În Plăieşi-Doboi comunitatea este centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu Miercurea-Ciuc, care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi cu altele. În acelaşi timp, ca şi la Hăghig sau Livezi, nici în cazul de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâns cu localităţile apropiate din judeţ, fie ele comune sau oraşe; cu excepţia municipiului Miercurea-Ciuc şi a unei sporadice menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar din alt judeţ - Târgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.
În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, românii îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul peste râul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi ,,Şcoala româ nească"). Pentru comunitatea de limbă maghiară centrul administrativ al comunei este mai important decât biserica, apoi urmează şcoala. În plus, la mai toţi românii casa personală este punct central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membri ai comunităţii de apartenenţă.
Doboi este ,,în prezent considerat de autorităţile locale doar strada Doboi din comuna Imper" (fişă observaţie Primărie). În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper. În raport cu situaţia generală a românilor din Plăieşii de Jos, Doboi apare ca o ,,rămăşiţă românească (parţial prin limbă, dar numai la biserică, foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate" (fişă de interviu, Doboi).
Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper, Iacobeni, Plăieşii de Jos şi de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost documentate cu populaţie românească importantă până în 1941, multe dintre acestea având şcoli în limba română şi biserici ortodoxe sau greco-catolice. Începând cu acel an, populaţia românească scade drastic, de la câteva sute de persoane la câteva zeci, sau chiar mai puţin. Astfel, din datele obţinute din teren, înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.
,,Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, d-l X a specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româneşti în cele 4 sate care aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate în toate aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii" (fişă de interviu, Doboi).
Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere, moarte, botez) ale cunoscuţilor români de rit ortodox, după cum aceştia din urmă merg la marile sărbători catolice.
Deşi, după spusele primarului, populaţia românească se ridică la aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decât printr-un singur consilier de etnie română, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.
În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară, catolice, care şi-au dat copiii la şcoala românească după ce i-au botezat în ritul ortodox. În cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că ,,se consideră românce". De asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai susţine economia bisericii ortodoxe atunci când are posibilitatea. În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii - conform datelor oficiale locale, 5 - conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La grădiniţă sunt mai mulţi copii români: 9. Precizăm că orele se ţin în casa parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.
(...) ,,La noi nu există români" - spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos, încercând să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă fiinţial un Celălalt colectiv arată însă forţa, natura şi agresivitatea preocupării responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ de aceştia.
(...) În Doboi-Imper câ ţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că ,,sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor" (discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori - Doboi).
Însă vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci când numai o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală, administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâlni, programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în non-prezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin importante. Este îndeajuns să observăm, de pildă, că, deşi în Plăieşii de Jos ar mai fi circa 10% români din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea, deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează încă aparenţele însemnelor statului în care de jure se află. În teren, în faţa primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.
,,Mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale"
(...) Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele situaţii mult mai puternice decât scena. Situaţia este valabilă în special în domeniul instituţional. Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.
,,Pentru a ne arăta, bunăoară, că starea de fapt este una pozitivă, d-l Z ne vorbeşte de modul în care vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei, indiferent de etnie. Cu argument, acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din România de etnie maghiară şi de la autorităţile maghiare locale" (fişă de observaţie).
,,D-l K recunoaşte tacit că românii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai mult decât persoanele de etnie maghiară ('care învaţă la şcoală o istorie ,,pe invers"'). O explicaţie pe care d-l U ne-a oferit-o este că mulţi s-au 'transformat' în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale. (fişă de observaţie şi interviuri, Doboi, Plăieşii de Jos). ,,Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul român şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe care a făcut-o la cumnatul său care, deşi român, şi-a 'amintit' după 1989 că e ungur de fapt. Acest lucru a fost spus atât cu o doză de ironie, dar şi de regret" (fişă de observaţie, localnic Plăieşii de Jos).
De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, când echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.
Când se rosteşte Tatăl Nostru şi Crezul: ,,ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română"
(...) Deşi colectivitatea este mult mai restrânsă în Doboi decât în satul Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâlnit şi în Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă, vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a schimbului în natură.
,,Când discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc a avut o reacţie nonverbală de respingere a vecinilor de vizavi ..." (fişă de observaţie, Doboi).
(...) Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat românesc, respectiv de ,,structură colonizatoare" - conform reprezentării unora dintre interlocutorii maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care ,,se mai ţine comunitatea" sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba română nu mai este vorbită nici în casă, ci doar la slujbă, mai ales în timpul unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este românesc, tradiţia acestuia fiind la fel ca în restul României: ,,tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării" (fişă de interviu, Doboi-Imper).
,,Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămânând la stadiul de limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post..." (preot ortodox, Doboi). ,,În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, în special la liturghii, chiar dacă nu toţi mai sunt ortodocşi" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Din cei prezenţi la slujbă (aproximativ 60 de persoane) doar câ ţiva (4-5 dintre ei) murmurau cântecele şi rugăciunile în limba română. Situaţia s-a schimbat însă în momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română" (fişă de observaţie, Doboi). Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vârstele, bărbaţii participând în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lângă români participă şi maghiari.
,,Odată terminată slujba, au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi români au mâncat şi băut" (fişă de observaţie, Doboi). ,,Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte multe persoane prezente la slujbă (mai multe decât am văzut vreodată în vreo biserică din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vârstele. Cel mai mic era Ovidiu Petrişor, un băiat de două luni jumătate, urmând apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani şi adolescenţi (fişă de observaţie, Doboi).
(...) Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de 150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi aproape mai întins decât satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi autorităţile a fi ,,Strada Doboi", ne sugerează că structura comunităţii era acum două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume neaoşe româneşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte intensă.
(...) Restrângerea comunitară este asociată cu rămânerea comunităţii fără intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.
,,D-l F spune că marea problemă a românilor din această zonă este absenţa intelectualilor de origine română. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea românilor. El consideră că pentru românii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Română care a fost organizată în comună tot de către unguri (medic maghiar, Plăieşii de Jos)" (fişă de observaţie, Doboi). (...) Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea românească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea mai mare importanţă.
,,Aici trebuie să taci din gură"
(...) ,,Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi". (bătrân, român, Doboi)
,,În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor două etnii precum şi despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea fragilă a lucrurilor" (fişă de observaţie, Doboi). ,,'Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim', spune dumneaei" (fişă de interviu şi fişă de observaţie, Doboi).
Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare: 'după ce voi plecaţi, noi rămânem'.
Aceasta denotă sentimentul rupturii colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri din România, cu excepţia Bisericii care ,,face ce poate". Colectivitatea din Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în ,,societatea civilă" care s-o susţină. ,,Ziarul", mass-media, este mai mult un gest de scandal decât fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apt să construiască o opinie, un public în sprijin: ,,'Aici trebuie să taci din gură'. Din această perspectivă Doamna W încearcă să ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente. Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune 'apare la ziar'".
O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâne decât să se acomodeze la realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt calapod etnic.
Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decât în Livezi. Aici aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară. Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.
Momentul 1940: ,,Ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."
(...) 'Când l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: ,,Să fim liberi... să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe... ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie..."' (fişă de observaţie-interviu, Doboi).
În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut, comunitatea românească diminuându-se de zece ori. Aceasta are urmări până în ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante: ,,starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româneşti efective după 1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte (devenită limbă a cotidianului - 'oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara'), plus procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), când de la 500-600 de familii de români ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52" (fişă de observaţie şi fişe de interviu).
Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau ascunde suferinţa rememorării.
Sursa: http://www.informatiahr.go.ro/
ALTE STIRI ACTUALE DESPRE DOBOI:
Minunea din Doboi. Doi tineri din Braşov şi Făgăraş au reuşit să mobilizeze Ţara pentru copiii ultimilor români din teritoriile ocupate, Harghita şi Covasna
Familiile de români din satul Doboi, aflați în minoritate, au primit, în ziua de Florii, pachete cu alimente, copiilor le-au fost dăruite cărți și manuale, iar școala și paraclisul ortodox au fost dotate cu o centrală termică, într-o acțiune de solidaritate inițiată de doi tineri din Brașov, la care s-au alăturat români din întreaga țară și din diaspora.
Actiunea Doboi – Mihai Tirnoveanu si Florin Palas cu Parintele Lupu de Florii 2015Darurile, în valoare totală de peste 10.000 lei, au fost oferite după liturghia din Duminica Floriilor, care a fost oficiată în paraclisul din Doboi, după care cei prezenți au mers în procesiune către biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și au depus o coroană de flori la monumentul ridicat în memoria notarului din sat și a soției lui, uciși cu bestialitate în 1944, în timpul Dictatului de la Viena. Preotul din sat i-a îndemnat pe cei prezenți, printre care s-au numărat mulți tineri din Brașov, Cluj sau București, să aibă grijă “de limba noastră românească și de credința ortodoxă”.
Inițiativa s-a dorit a fi o reînviere a tradiției din perioada interbelică, atunci când școli și sate din această zonă erau adoptate de școli și parohii sau asociații din țară, iar sentimentul de solidaritate națională era foarte pronunțat.
“În primul rând este un gest de solidaritate față de românii din Harghita și Covasna față de cele două sate pe care noi le-am adoptat: Doboi din județul Harghita și Dobolii de Jos din județul Covasna. Este un semn de a fi alături față de frații noștri de aici, români, suplinind o lipsă a unei atenții pe care noi considerăm că statul român ar trebui să o acorde cu preponderență acestor români. Am zis să fim alături de ei, să sprijinim școala românească și biserica de aici și în acest sens am mobilizat prietenii noștri, biserici, preoți, care ne-au ajutat pentru a cumpăra o centrală termică, cu toate cele aferente, manuale pentru copii, cărți de povești, iar copiii din Țara Făgărașului au pictat icoane pe care le vor dărui acestor copii, într-un gest de împlinire a unei Românii de altă dată”, a declarat Florin Palas, unul dintre inițiatorii acțiunii.
În satul harghitean Doboi, cei mai mulți dintre românii ortodocși vorbesc acasă în limba maghiară, iar limba română se folosește doar la biserică. De altfel, cei mai mulți dintre localnicii prezenți, majoritatea persoane în vârstă, vorbeau între ei în limba maghiară, dar atunci când erau întrebați ce sunt, răspundeau că sunt români, ortodocși. Ei motivau faptul că nu vorbesc între ei în limba română, întrucât au făcut școala în limba maghiară și așa se obișnuiește în sat, să se vorbească în limba maghiară.
“Eu sunt româncă și ortodoxă. Aici așa am învățat, la biserică cântăm, dar nu putem să vorbim românește că nu am avut unde să învățăm, am făcut școala maghiară. Vorbim ungurește, dar suntem români și ortodocși”, a spus o bătrână venită la slujba de Florii.
Despre acest fenomen unic la nivel național, Florin Palas a spus că este unul straniu, dar a ținut să accentueze faptul că “românii de aici și-au păstrat cu tărie naționalitatea, religia, dar din păcate evenimentele petrecute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la un proces cumplit de pierdere a limbii românești”.
La rândul său, cel de-al doilea tânăr care a inițiat acțiunea caritabilă, Mihai Sorin Târnoveanu, a spus că prin această acțiune se transmite și un mesaj în zona Harghita și Covasna și anume că acei oameni “nu sunt singuri, nu sunt abandonați și că noi românii de pe tot cuprinsul țării și din diaspora ne gândim la ei și suntem cu sufletul și nu numai aproape de ei”.
Prezent la eveniment, directorul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, profesorul universitar Radu Baltasiu, a spus că satul Doboi este un laborator transparent care arată cum cineva își poate pierde limba.
“Faptul că avem aici o comunitate care se roagă în limba română spunând ‘Tatăl Nostru’, ‘Tatăl Nostru’ fiind peste 85 la sută în limba latină și stând la baza limbii protoromâne, arată vechimea imemorială a acestei comunități și lămurește orice altă discuție privind cine, când a venit aici. Totodată, Doboi reprezintă un laborator foarte transparent de aculturație modernă, care arată cum își poate pierde limba cineva și în ce condiții. Deci, cine vrea să afle ce comunitate a avut de suferit, ce comunitate s-a transformat, poate să vină aici, la Doboi, duminica, la biserică”, a spus profesorul universitar Radu Baltasiu, care a efectuat și o cercetare sociologică despre acest fenomen.
Gestul de solidaritate a fost apreciat de liderii românilor din cele două județe, care consideră că ar trebui să se multiplice și să fie însoțit de o strategie a Guvernului pentru această zonă.
“Am vrea ca acest act de solidaritate de astăzi, superb prin motivația generoasă, să fie multiplicat, în condiții de actualitate și să ajungem la cât mai multe asemenea comunități, acolo unde nu este prea târziu, unde comunitatea românească nu este asimilată total. Iar la aceste acte de solidaritate să intervină mult așteptata strategie a Guvernului de păstrare aspectului multietnic și pluriconfesional al zonei și nu pentru constituirea unei enclave etnice”, a spus prof.dr. Ioan Lăcătușu, din partea Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Acesta le-a transmit concetățenilor romano-catolici și reformați din zonă urări de bine cu ocazia Paștelui și a ținut să puncteze că românii de aici sunt interesați de conviețuire pașnică.
“Noi suntem interesați să trăim în conviețuire pașnică, dar în același timp avem nevoie de la liderii administrației și de la conducerea centrală a statului să-și arunce privirea asupra noastră. Altfel, va deveni de mare actualitate strigătul părintelui profesor Moldovan: ne va pieri neamul în această parte de țară”, a conchis prof.dr. Ioan Lăcătușu.
Sursa: AGERPRES/(autor: Gina Ștefan, editor: Cristian Anghelache), Video: Părintele Costin Butnar; Muzica: Transilvanie frumoasa – de pe CD-ul ASCOR 20 (Suflet Transilvan)
